Puterea individuală stăpânitoare, pe care o credea a oceanului, pe care o credea a Saharei, este redusă prin individualare la un strop de apă, la un grăunte de nisip. În acel moment de nimicnicie lipsită de speranţă şi de futilitate a existenţei, el constelează ideea universalităţii. Lucrul absolut, ideea grandioasă a fost întotdeauna numite Dumnezeu. Puterea cea mai mărunta este întotdeauna confruntată cu puterea cea mai mare, spațiul minuscul cu infinitul, aşa că întotdeauna experiența interioară a individualității a fost numită de mistici „experiența divinității“. Este un fapt psihologic şi de aceea procesul individuării a fost întotdeauna considerat lucrul cel mai de preţ şi mai important în viaţă. Numai prin el obţii o satisfacţie de durată. Putere, glorie, avuţie, nu înseamnă nimic în comparaţie cu acesta. Ele sunt exterioare şi, prin urmare, inutile. Lucrurile cu adevărat importante se află în interior. Este mai important pentru mine că sunt fericit, decât că am motivele exterioare pentru fericire. Oamenii bogați ar trebui să fie fericiți, dar adesea nu sunt, se plictisesc de moarte; de aceea este cu atât mai bine pentru un om să trudească pentru a produce o stare interioară capabilă de a-i oferi o fericire interioară. Experienţa arată că există anumite stări psihologice în care omul obţine rezultate nepieritoare. Ele au ceva din calitatea eternității, a atemporalului, au calitatea de a ţinti dincolo de om. Au o calitate divină şi procură toată acea satisfacție pe care lucrurile realizate de mâna omului nu o pot oferi.
