*172. - Nu ne interesăm niciodată de timpul prezent. Anticipăm viitorul ca fiind prea lent, de parcă am dori mereu să-l grăbim sau ne amintim de trecut pentru a-l opri părându-ni-se că trece prea repede; atât de imprudenţi suntem că rătăcim în timpuri care nu sunt ale noastre şi nu ne gândim deloc la cel în care trăim noi; atât de vanitoşi, că ne gândim la vremurile care nu mai sunt, scăpând singurul timp, cel care există. Şi aceasta din pricină că prezentul, de obicei, ne răneşte. Îl ascundem ochilor noştri, căci ne mâhneşte; iar dacă este agreabil, ne pare rău să-l vedem îndepărtându-se. Încercăm să-l susţinem prin viitor şi credem că putem dispune de lucrurile care nu sunt în puterea noastră pentru un timp în care nu suntem siguri că vom ajunge. Fiecare să-şi cerceteze gândurile. Le vor găsi pe toate întoarse spre trecut sau viitor. Nu ne gândim aproape deloc la prezent şi, dacă ne gândim, nu o facem decât pentru ca, prin lumina lui, să dispunem de viitor. Prezentul nu este niciodată scopul nostru: trecutul şi prezentul sunt mijloacele noastre; numai viitorul este scopul nostru. Astfel nu trăim niciodată, ci doar sperăm să trăim, şi hotărând să fim fericiţi, inevitabil, nu suntem niciodată. (Cugetări, Blaise Pascal )
