CAUTĂ AICI:

Eternitatea - Împărăția lui Dumnezeu

Este vorba, însă, de ceea ce eu numesc eternitate. Pioșii o numesc împărăția lui Dumnezeu. Căci îmi spun: noi, toți oamenii aceștia care vrem mai mult, noi, cei bântuiți de dor, cei care avem o dimensiune în plus, n-am putea trăi defel dacă în afara aerului acestei lumi n-ar mai exista și un alt aer pe care să-l respirăm, dacă în afară de timp n-ar mai exista și eternitatea care, iată, nu-i altceva decât tărâmul celor adevărați. Acestui tărâm îi aparțin muzica lui Mozart și poeziile marilor tăi poeți, lui îi aparțin sfinții care au săvârșit minuni, care au murit ca martiri, dând oamenilor un exemplu măreț. Dar tot eternității îi aparține și orice imagine a unei fapte adevărate, puterea oricărui sentiment adevărat, chiar dacă nimeni n-o cunoaște, chiar dacă nimeni n-o așterne pe hârtie, pentru a o transmite lumii de mai târziu. În eternitate nu există lumea de mai târziu, ci numai lumea prezentă.
Evlavioșii au avut cele mai multe cunoștințe despre aceste lucruri, a continuat ea gânditoare. De aceea, din ea s-au tras sfinții și ceea ce la ei se cheamă "comunitatea celor sfinți". Sfinții sunt adevărații oameni, frații apostoli ai Mântuitorului. Toată viața noastră mergem pe drumul​ care urmează să ne ducă spre ei, cu fiecare faptă bună, cu fiecare gând îndrăzneț, cu fiecare iubire. Comunitatea celor sfinți a fost reprezentată, în epocile trecute, de pictori pe fundalul unui cer de aur, strălucitor, frumos și învăluit de pace - ea nu înseamnă nimic altceva decât ceea ce, mai înainte numisem "eternitate". Ea este împărăția de dincolo de timp și de aparențe. Iată, acolo este locul nostru, acolo ne putem simți și noi că acasă, într-acolo ni se îndreaptă dorul inimii, lupule de stepă, iată de ce ne este nouă dor de moarte. Acolo îl vei găsi din nou pe Goethe al tău, pe Novalis și pe Mozart al tău, iar eu îi voi găsi pe sfinții mei, pe Cristoffer, pe Philipp de Neri și pe toți ceilalți. Există foarte mulți sfinți care mai întâi au fost păcătoși înrăiți, chiar și păcatul poate fi un drum care să te ducă spre sfințenie, păcatul și viciul. Ah, Harry, suntem nevoiți să bâjbâim prin atâta noroi și absurditate până să ajungem acasă! Și n-avem pe nimeni care să ne călăuzească, singura noastră călăuză este dorul de casă.

Hermann Hesse - Lupul de stepă