Mici opere morale by Giacomo LeopardiMy rating: 5 of 5 stars
Sunt un pic nelămurit de ce dna Novella Bellucci a afirmat în prefață că „Mici opere morale” este o carte dificil de înțeles pentru cititorii nespecialiști. Dacă un amator și diletant ca mine a putut înțelege toate subtilitățile și sensurile pe care Leopardi le-a sugerat, rezultă că doamna profesor nu prea are încredere în deșteptăciunea contemporanilor săi.
Cu Leopardi am făcut cunoștință de câteva ori. Prima oară când a fost pomenit de Ludovico Settembrini în Muntele Vrăjit care - dacă-mi aduc aminte - spunea despre el că a fost pesimist din cauză că era șchiop și cocoșat și nu l-a iubit nici o femeie.
A doua oară a fost când am urmărit serialul True Detective. Am observat că detectivul Cohle, jucat de Matthew McConaughey, își exprima părerile despre viață într-un mod foarte necaracteristic americanilor, pe care îi știu optimiști și fericiți. Am purces la cercetarea surselor și am aflat că scenaristul Nic Pizzolatto, a fost influențat de scriitorul Thomas Ligotti care la rândul său a fost influențat, printre alții, de Schopenhauer (bineînțeles!), Cioran (doh!) și ... Giacomo Leopardi.
Spre deosebire de Schopenhauer, Leopardi tratează viziunea pesimistă a existenței cu ironie și chiar la modul glumeț. Lipsa de sens și rost al existenței este ideea pe care o sugerează întreaga colecție de „capricii literare”:
„... eu nu caut neapărat să critic în scrierile mele stirpea din care fac parte, cât să mă plâng de destinul nostru al tuturor. Nu cred că există vreun lucru mai real și mai palpabil decât nefericirea inevitabilă a tuturor viețuitoarelor. Dacă această nefericire nu e adevărată, atunci totul e fals, și nu rămâne decât să renunțăm să mai vorbim despre asta sau despre orice altceva. Dacă însă e adevărată, atunci de ce nu-mi este îngăduit să mă plâng de ea, pe față și în deplină libertate, și să spun: eu sufăr? Dar dacă m-aș plânge și m-aș tângui, i-aș plictisi destul de tare pe ceilalți și pe mine, și fără nici un folos. Râzând însă de necazurile noastre, îmi aflu oarece alinare și încerc să le-o aduc și altora, în același chip. Dacă acest lucru nu mi se îngăduie, rămân totuși la părerea mea că râsul de necazurile noastre este singurul folos pe care-l putem trage din nefericirea omenească. ”
Iată și ideea cu care Leopardi încearcă să rezume filosofia sa:
„Se pare că existența însăși are ca proprie și unică menire moartea. Or, neputând muri ceea ce nu există, iată că din nimic s-au ivit lucrurile care sunt. Sigur este că rostul ultim al firii nu este fericirea, de vreme ce nici un lucru nu este fericit. E adevărat că toate viețuitoarele își propun acest scop cu fiecare acțiune a lor, dar în nici una nu izbutesc să-l atingă; și în întreaga lor viață, străduindu-se, trudind și suferind întruna, în fapt nu se căznesc și nu se bat pentru nimic altceva decât pentru a ajunge la acest unic țel al naturii, care este moartea.”
Nefericirea este însăși condiția umană:
„Astfel încât putem spune că viața omenească este alcătuită și întrețesută parte din durere, parte din plictis; și nu cunoaște odihnă din partea vreuneia decât căzând în cealaltă. Iar acesta nu e doar destinul tău, ci este destinul comun tuturor oamenilor.
"Și uite așa, între visări și închipuiri, îți vei petrece viața, fără alt folos decât acela de a o face să se scurgă; căci asta e tot ce putem obține vreodată de la ea și unicul scop pe care trebuie să vi-l propuneți, voi oamenii, în fiecare dimineață când vă treziți. ”
La urmă, ideea sinuciderii este analizată și prezentată ca soluție finală pentru problema existenței nefericite și fără sens. Cioran spunea într-un interviu la TVR ceva în genul celor spuse de Leopardi aici:
„... apoi, chiar dacă persoana în cauză nu s-ar hotărî să părăsească viața, chiar și numai gândul că poate scăpa de suferință oricând dorește ar reprezenta o asemenea mângâiere și o asemenea ușurare a oricărei nenorociri, încât toate ar părea mai lesne de suportat.”
În povestirea Dialogul lui Plotin cu Porfir am găsit reminiscențe din solilocviul din Hamlet, celebrul to be or not to be:
„Astfel, apăsarea insuportabilă a nefericirii noastre nu rezidă în principal decât în această îndoială ca nu care cumva, curmându-ne noi viața din proprie voință, să cădem într-o suferință mai mare decât cea actuală.”
La final vreau să laud editorii dar mai ales traducătoarea care a pus tot sufletul în această ediție. Notele de la final m-au ajutat extrem de mult ca să înțeleg unele lucruri cu care nu eram familiarizat. În această colecție, „Biblioteca Italiană” de la Humanitas am descoperit multe cărți bine realizate - o adevărată plăcere să citești.
View all my reviews
