Siddhartha. Călătoria spre Soare-Răsare by Hermann HesseMy rating: 5 of 5 stars
Cred că e una dintre cele mai importante cărți citite în ultima perioadă.
Am revizuit cele mai votate review-uri de pe Goodreads și am văzut că lumea se întreabă ce a fumat Hesse când a scris Siddhartha deoarece ei nu pricep o iotă. Păi tocmai asta e ideea:
Înțelepciunea nu poate fi împărtășită. Înțelepciunea pe care un înțelept încearcă să o împărtășească altora are întotdeauna un iz de nebunie. Ea poate fi descoperită, poate fi trăită, te poți lăsa purtat de ea, poți să săvârșești minuni cu ajutorul ei, dar nu poți să o spui, nici să o propovăduiești.
Se simt elemente autobiografice în această carte la fel cum găsim și în Lupul de Stepă. Se simt urmările acelei crize spirituale traversate de Hesse despre care am citit în biografii. Chiar dacă nu se poate transmite mijlocit Înțelepciunea (Iluminarea) cel puțin autorul ne ajută cu câteva simboluri precum: pasărea din colivie (spiritul), luntrașul (ghid spiritual), zâmbetul (desăvârșirea) OM (esența vieții) fluviul (samsara?) și altele.
Ultimul capitol, Govinda, e cel mai semnificativ. Conține o explozie de revelații care te copleșește. Aceleași trăiri le-am avut și când Krishna se dezvăluie în Bhagavad-Gita (celebra „I am death, the mighty destroyer of the worlds”...). Bineînțeles, toate acestea la modul intuitiv, supra-rațional.
Un adevăr poate fi exprimat și îmbrăcat în cuvinte numai atunci când este unul îngust.
E ciudat să-l trec pe Hesse în rândul misticilor dar asta e. El a găsit ce a căutat și în altruismul său ne-a dat indicii. Mai mult nu putea face. Am înțeles că citind cărți și învățând de la alții nu vei găsi niciodată Iluminarea și acest lucru îmi dă de gândit.
View all my reviews
