Începu să le spună, cu o abundență mai mare de cuvinte, că oricât de fericit ar fi cineva, există mereu câte ceva spre care tânjește. Ce încă nu a obținut. Ceva ce-i lipsește ca să poată fi cu adevărat fericit. Nu există om care să spună că nu mai are nici o dorință. De îndată ce a primit un cadou din partea sorții, se gândește la alt cadou pe care ar vrea să-l primească. Și nu se pune problema ca cel nou să fie mai prețios, mai consistent decât primul - nici pomeneală! E vorba doar despre ceva ce încă nu are și dorește cu tot dinadinsul să obțină. Iar asta îi asigură echilibrul fericirii - simte că nu va fi fericit până ce nu-și va primi cadoul dorit. Ca apoi să râvnească din nou la altceva.
La fel e și cu tristețea. Oricât de mare ar fi durerea mereu există câte ceva care te consolează, te ferește de disperare. Orice ar fi și oricum i-am zice: obligație, datorie, ceva ce, în ciuda tristeții, trebuie dus la bun sfârșit. În caz de deces, este grija față de cei rămași în viață, pe care cel dispărut i-a îndrăgit. În orice tragedie tot mai există câte ceva care-ți aduce un strop de alintare și nu poate fi neglijat: o muncă deja începută, grija față de cineva sau ceva ce a rămas pe umerii noștri, fie că e vorba de o rudă, un servitor sau un animal - e totuna. Cineva pentru care ești nevoit să rămâi în viață, să lucrezi, cineva care are nevoie de tine. Dar se poate ca până și grandoarea doliului să constituie o consolare.
Miklos Banffy - Trilogia transilvană II, Cumpăniți
