Ajunsese încet-încet la concluzii variate și curioase și, în opinia lui, cea mai importantă cauză era dată nu atât de imposibilitatea materială de a ascunde crima, cât de criminal, și aproape fiecare, în momentul crimei, suferă o anumită cădere a voinței și rațiunii, al căror loc e luat, în schimb, de o ușurință fenomenală, și tocmai în acel moment în care avea cea mai mare nevoie de judecată și precauție. În viziunea lui, rezulta că această întunecare a rațiunii și cădere a voinței îl cuprind pe individ ca o boală care se dezvoltă treptat și atinge apogeul cu puțină vreme înainte de săvârșirea crimei, continuă în același fel chiar în momentul crimei și încă o perioadă după aceea, în funcție de individ; după aceea trece, așa cum trece orice altă boală. Se ridică o întrebare: oare boala determină crima respectivă sau crima însăși, prin natura pe care o are, este însoțită de ceva asemănător unei boli?
F.M. Dostoievski - Crimă și pedeapsă
