Omul este stăpânul contrariilor, ele există datorită lui și, prin urmare, el este mai nobil decât ele. Mai nobil decât moartea, prea nobil pentru ea - și asta constituie libertatea minții lui. Mai nobil decât viața, prea nobil pentru ea - asta este evlavia din inima lui.
Vreau să fiu bun, nu vreau să-i îngădui morții nici o putere asupra gândurilor mele! Căci în asta constau bunătatea și mila, în nimic altceva. Moartea este o mare forță. Când te apropii de ea, te descoperi și mergi cu pas cadențat, în vârful picioarelor. În cinstea ei te îmbraci sobru și numai în negru, căci ea poartă colereta de ceremonie a trecutului. Rațiunea este nătângă în fața morții, căci ea nu-i nimic altceva decât virtute, în vreme ce moartea este libertate, desfrânare, lipsa formei și voluptate, iar nu iubire... Moartea și iubirea - aceasta-i o rimă impropie, de prost-gust, o rimă falsă! Iubirea înfruntă moartea; numai ea singură, nu virtutea, este mai tare decât moartea. Ea singură, nu virtutea, inspiră gândurile bune.
În inimă vreau să-i păstrez morții întreaga mea credință, însă vreau să-mi aduc limpede aminte că orice credință dăruită morții și trecutului nu este decât viciu, voluptate întunecată și antiumană atunci când poruncește gândului și conduitei noastre. Omul nu trebuie să îngăduie morții să domnească asupra gândurilor lui în numele bunătății și iubirii.
Thomas Mann - Muntele Vrăjit
